M-am nascut la 16 mai 1958 pe malul Dunării, în Brăila și din cauza asta am avut tot restul vieții nevoie de o apă în preajma mea ca să mă pună în echilibru cu propriile mele demențe și dezechilibre. Despre Brăila naşterii mele nu mai am amintiri. Doar fulgurări dintr-un timp ulterior în care gustul de bragă se amestecă în creierul unui băiețel cu clănţănitul metalic al tramvaielor galbene pe un bulevard care n–am ştiut niciodată unde duce, și cu amenințările tatei că o să-mi dea bătaie.
Din Brăila am dispărut repede. Tatăl meu a fost militar şi de aceea, împreună cu el, familia a bătut ţara de la drepta la stânga şi de la stânga la dreapta în locuinţe din care nici nu ne așezam bine că trebuia să și plecăm. Am urmat şcoala generală în Caransebeş într-o vreme în care terenul de joacă al copiilor nu era monitorul ci dealurile, câmpurile, pădurile, râurile. De aceea oraşul şi împrejurimile au rămas pentru mine, topografic şi emoţional vorbind, o copie terestră perfectă a paradisului. Pentru liceu, am plecat de acasă la Breaza, la Liceul Militar, cu un tren personal plin de negricioși și femei grase și în trenul ăla am băut pentru prima dată în viața mea urină de șobolan. Se numea coniac. A fost peste puterile mele. În anul patru, deşi luam mereu premiul întâi, am fost exmatriculat. Pe motive de incompatibilitate. Asta se întâmpla în 1977. În acelaş an am dat examen de admitere la Universitatea din Sibiu la engleza-română dar pentru pentru că imi plăcea prea mult să mă plimb cu motoreta unui cunoscut chiar când era vremea să intru la examen, și nici nu citisem Răscoala lui Rebreanu, nu am intrat. Am intrat însă în toamna aceluiaş an, după ce am învăţat în trei săptămăni limba rusă în dormitor, cu ușile și ferestrele astupate cu pături ca să nu știu daca e noapte sau zi, la secţia de engleză–rusă a Univeritaţii din Galaţi. Expres pentru mine, mai rămăseseră patru locuri pentru sesiunea de toamna. Nu am ocupat decât unul.
Pentru că începusem să mâzgălesc poezii încă de pe la zece ani iar prin clasa a noua am început să scriu un roman plicticos și apologetic despre cum încercam să scap de masturbare amăgind o colegă dela Casa Pionierului cu bomboane fondante și declarații mincinoase, un roman, desigur, neterminat şi pierdut, am ajuns de tânăr să cred că literatura are nevoie de mine în aceeaşi măsură în care eu aveam nevoie de ea.
Luca, atat cat il cunosc eu, se afla in fiecare dintre personajele sale indiferent de sexul si educatia primite la zamislirea lor. Sunt unul dintre primii cititori , (multumesc pentru aceasta onoare, Alteta!)si este una dintre cele mai bune carti pe care l-am citit in ultimii ani! Felicitari!
Comentariu prin ELLA CALVIN — noiembrie 24, 2009 @ 11:29 am |
Despre “REGELE CU PENE”
Regele cu pene, halucinaţia unei frontiere neologice, în continuă extindere, este o expediţie meonică.
Depozitele de articulaţii ale lui Constantin Ciucă capătă urme ce transmit forţă şi viaţă, puterea unor fiare vânate sau forţe necunoscute. Pene şi solzi lipite cu sânge. Accentele se prind în ciorchini, adunate într-o lacrimă de închipuire, pereţii absorb iar prima treaptă spre cer are cimentul îngheţat.
Cuvintele lui Constantin Ciucă, dezbrăcate şi înălbite, dincolo de agitaţia animalelor zgomotoase, dintr-o silă stupidă, se refugiază în Violet de Magenta.
Caracterizările sunt bine conturate, în atribute cu o sonoritate care dezmorţeşte simţurile. Personajul principal degustă, euforic, rând pe rând, fauna şi flora junglei în care trăieşte.
Autorul ne surprinde mereu: din tăcerea profundă a unui chip înecat, umflat de apă, într-o îmbrăţişare caldă; din parfumul mugurilor ce şi-au mijit petalele sub razele soarelui, într-o carie inflamată, plină cu fasole în descompunere; din lumina oarbă a înnoptării, proiectată pe vibraţia duioasă a adâncului privirii, în fumul gros şi greu de tutun ce îmbracă un bec; din corpul eteric al unor fiinţe de aer, între vocile unor trupuri nespălate; din spumele unui ibric încins, pe calea paşnică a unui păianjen; din torsul deşirat al unui motan, în râgâitura unei căţeluşe; de pe coapsa rotundă a iubitei pe igrasia pereţilor; din ochii plecaţi ai unei domnişoare, în pantofii roşii, cu toc ascuţit, ce se plimbă pe masă.
Jocul de cuvinte ne trimite cu gândul la vocalizele actorilor, înainte de a se deschide sala pentru spectacol, orbi şi surzi într-un ospiciu. Univers paralel. Actul sexual pătrunde ca un duel iar imaginile plastice, suprarealiste, ne hrănesc cel puţin la fel de plăcut ca pata fructului zemos din ninsoarea pufului de plop.
Comentariu prin o cititoare — noiembrie 19, 2010 @ 10:09 pm |
Sincer, viziunea ta m-a impresionat.
Comentariu prin Nimeni Superbul — mai 14, 2011 @ 5:33 pm |