Sunt CONSTANTIN CIUCĂ, ruda cea mai apropiată a regelui

 

M-am nascut la 16 mai 1958 pe malul Dunării, în Brăila și din cauza asta am avut tot restul vieții nevoie de o apă în preajma mea ca să mă pună în echilibru cu propriile mele demențe și dezechilibre. Despre Brăila naşterii mele nu mai am amintiri. Doar fulgurări dintr-un timp ulterior în care gustul de bragă se amestecă în creierul unui băiețel cu clănţănitul metalic al tramvaielor galbene pe un bulevard care n–am ştiut niciodată unde duce, și cu amenințările tatei că o să-mi dea bătaie.

Din Brăila am dispărut repede. Tatăl meu a fost militar şi de aceea, împreună cu el, familia a bătut ţara de la drepta la stânga şi de la stânga la dreapta în locuinţe din care nici nu ne așezam bine că trebuia să și plecăm. Am urmat şcoala generală în Caransebeş  într-o vreme în care terenul de joacă al copiilor nu era monitorul ci dealurile, câmpurile, pădurile, râurile. De aceea oraşul şi împrejurimile au rămas pentru mine, topografic şi emoţional vorbind, o copie terestră perfectă a paradisului. Pentru liceu, am plecat de acasă  la Breaza, la Liceul Militar, cu un tren personal plin de negricioși și femei grase și în trenul ăla am băut pentru prima dată în viața mea urină de șobolan. Se numea coniac. A fost peste puterile mele. În anul patru, deşi luam mereu premiul întâi, am fost exmatriculat. Pe motive de incompatibilitate. Asta se întâmpla în 1977. În acelaş an am dat examen de admitere la Universitatea din Sibiu la engleza-română dar pentru pentru că imi plăcea prea mult să mă plimb cu motoreta unui cunoscut chiar când era vremea să intru la examen, și nici nu citisem Răscoala lui Rebreanu, nu am intrat. Am intrat însă în toamna aceluiaş an, după ce am învăţat în trei săptămăni limba rusă în dormitor, cu ușile și ferestrele astupate cu pături ca să nu știu daca e noapte sau zi,  la secţia de engleză–rusă a Univeritaţii din Galaţi. Expres pentru mine, mai rămăseseră patru locuri pentru sesiunea de toamna. Nu am ocupat decât unul.

Pentru că începusem să mâzgălesc poezii  încă de pe la zece ani iar prin clasa a noua am început să scriu un roman plicticos și apologetic despre cum încercam să scap de masturbare amăgind o colegă dela Casa Pionierului cu bomboane fondante și declarații mincinoase, un roman, desigur, neterminat şi pierdut, am ajuns de tânăr să cred că literatura are nevoie de mine în aceeaşi măsură în care eu aveam nevoie de ea.

Despre scrierea cărții

O parte din roman a fost scrisă într-o cameră coşcovită dintr-un orăşel dobrogean apatic şi fierbinte. Am stat acolo de unul singur 7 (șapte) ani într-o cameră cu cărți pe care mi-am dat salariile de profesor și cu gândaci excentrici pe care nu i-am identificat niciodată corect.

O altă parte a fost scrisă în singuratatea sterilă cu iz de chilie din apartamentul cavernos al părinților mei, bătrâni şi bolnavi, dintr-un cartier proletar al unui oraș odată fost boieresc. M-am ferit tot timpul cât am stat acolo să îi deschid fereastra pentru a nu simți vreun imbold incontrolabil de a comite o crimă. În faţa blocului, pe spaţiul unde trebuiau să fie în mod normal ronduri cu crăițe și petunii, se strângeau să facă grătare şi să bea bere cât e ziua de lungă câteva familii de ţigani care se întreceau unii pe alţii cu mereu aceeaşi gamă de înjurături lipsite de imaginație şi râgâieli demonstrative. Lor le mulţumesc pentru că ce ar fi fost cartea asta fără nevroză?

În fine, o altă parte a romanului a fost scrisă printre portocalii înfloriţi în alb şi leandrii plesniţi în ciclam din cetatea mereu însorită a Fesului, plină de cerșetori pedanți și măgăruși cuminți, pe pământul roşu şi fierbinte al Marocului. Acolo, într-o cameră mică dar curată, într-un prizonierat amical şi benevol, am scris în fiecare dimineaţă, de la prima chemare a muezinului până la ora fierbinţelii când trebuia să las naibii totul şi să mă trântesc în jetul de aer condiţionat din salon, cele mai reuşite pagini ale părții a doua.

Coperțile regatului

                                        

      Acestea au fost propunerile initiale ale editurii pentru coperta principală. Tu pe care ai fi ales-o?

FRICA

ATENTIE! urmeaza FRICA!

Buricul pamantului – Interviu in “SUPLIMENTUL DE CULTURA”

“Cind iti apare o carte ai impresia ca ai devenit buricul pamintului”

TREI RASPUNSURI DE LA CONSTANTIN CIUCA

Bogdan Romaniuc

Ati debutat anul acesta atit in poezie, cit si in proza. Ce semnificatie are acest dublu debut pentru dumneavoastra?

Ar fi neadevarat sa spun ca debutul, adica trecerea textelor mele dintr-un manuscris aflat in computerul meu personal intr-o carte aflata in librarii impersonale, nu m-a bucurat. Ba da. M-a bucurat si m-a emotionat. Sa tii in mina o carte in al carei text sa stii ca e impachetata emotia cea mai semnificativa a vietii tale nu e deloc o bagatela. Si nu e un lucru care sa ti se intimple in fiecare zi. Cind iti apare o carte ai, brusc si iremediabil, impresia ca ai devenit buricul pamintului. Ca toata planeta o sa se inghesuie si o sa se calce in picioare ca sa apuce un exemplar din cartea ta si ca, pina seara, toata lumea o va fi citit pe nerasuflate.

Si, pentru o zi sau doua, chiar asa m-am simtit si eu. Un buric local al planetei care se tot uita in sus catre cer sa vada cind incep sa ii cada laurii pe cap. De aceea nu o sa va mire daca va spun ca aparitia cartilor mele mi s-a parut un eveniment care mi se cuvenea. Ca buric al pamintului, totul ti se cuvine.
Ce semnificatie are debutul pentru mine? Pai, are aceeasi semnificatie pe care o are pentru un caporal avansarea brusca la gradul de general pentru simplul fapt ca se afla si el la un moment dat pe cimpul de lupta. In campaniile si bataliile mele interioare pe care le duc cu tot ceea ce nu sint eu, am fost facut general. Sau, mai corect, si general. Si uite asa, acum caporal pe de o parte, generalissimo pe de alta, de fapt ramin acelasi profesor de engleza care nu are post si care trebuie sa se intretina din meditatii. Semnificatia debutului este, prin urmare, una totalmente eterica si fara alte consecinte practice decit aceea ca dimineata cind ma trezesc si merg la baie sa ma spal, cind ma uit in oglinda ca sa ma asigur ca m-am trezit acelasi care m-am culcat, imi zic: “Ma, stii ceva? Esti scriitor!”.

Don Stephano – Don Quijote. Vorbiti-ne putin despre aceasta asociere care ii este servita cititorului chiar din primele pagini ale romanului Regele cu pene.

Daca in lumea asta nu esti suficient de precaut sa visezi, atunci viata ta devine dezgustator de mecanica si obositor de predictibila. Traiesti ca un mecanism si mori la fel cum se defecteaza un mecanism. Don Quijote, ca prototip de visator si totem al schizoizilor de tot felul, este singurul personaj din iconografia pe care o avem la indemina care are puterea sa te transforme din mecanism in fiinta. Iar eu am vrut ca personajele mele sa para fiinte. Mai departe e simplu.
Sau, poate nu e…

Care este astazi imaginea regalitatii?

Astazi nu mai e loc de regalitate decit la nivel strict individual. Fiecare amarit sau netot recalcitrant se declara monarh absolut peste ceea ce poseda. Oameni beau bere pe terase din postura de conducatori de state si imperii, isi bat nevestele bazindu-se pe dreptul divin si se masturbeaza cu senzatia ca, facind lucrul acesta, vaduvesc natia de infante si delfini. Individualismul acesta delirant si pustulant pe care il traim nu mai lasa loc pentru nici un personaj major care sa coaguleze multimea. O democratizare psihiatrica a notiunii de regalitate a reusit sa o goleasca de continutul istoric si sa faca din ea o vorba goala.
Si atunci, se recurge la regalitatea mea cu pene. Asa cum veti vedea citind romanul, ea este regalitatea altei lumi.

O parere

O parere despre roman aici.

O recenzie aproape chirurgicală

Nu o cunosc personal pe această doamnă dar aprecierile ei la adresa cărții sunt cele mai plastice, cele mai corecte și cele mai potrivite dintre toate recenziile scrise până acum la cartea mea. Mă bucură nespus să văd că mai există literați care mai întâi citesc cu sufletul și abia apoi aplică peste text aparatul critic.  O inteligență fermecătoare și o observație clinică de excepție. Mulțumesc, doamnă!

Citiți recenzia AICI

Si regilor le este Frica

Daca nu ma credeti, uitati-va aici!

Imagini în premieră

ÎN PREMIERĂ, IMAGINI DIN ORASUL AFRICAN IN CARE AM SCRIS PARTEA A DOUA A ROMANULUI ”REGELE CU PENE”

Și eu sunt bărbat!

In rarele momente in care nu sunt în văzduh, și eu sunt bărbat din ăsta, cu nervi între picioare! Vezi aici!

PE ALTE DRUMURI

PRIN ACELAȘ REGAT, PE ALTE DRUMURI.

De curând, ”REGELE CU PENE” vă poartă  prin împărăția peste care domnește și pe aici. Urmați-l!
 

Coroana cu pene

 

Lansare (Decolare?)

Iata datele lansarii din cadrul Targului International de Carte Gaudeamus:

Vineri, 27 noiembrie 2009
ora 16.30: Lansarea romanului Regele cu pene, Constantin Ciucă
Prezintă: Radu Aldulescu, Cosmin Ciotloş
Locaţie: la standul editurilor Polirom şi Cartea Românească  (nivel 0,
standul nr. 27)

Catre ce va fi lansat romanul acesta care lasa atata lume cu gura cascata, ramane de vazut. Eu va invit sa vad si eu cu ochii mei, de curiozitate, ce fel de oameni mai trec prin fata cartilor si mai ales, cum arata cei care mai si scot bani din buzunar pentru vreuna dintre ele.

Capitolul 43

         Întinzând mâna către Nausicaa, zise încet:

          – Dă-mi, te rog, legătura de chei.

          Nausicaa scoase legătura de chei din poşetă şi i-o întinse. Don Stephano o luă, răsfiră cheile şi, după ce apucă în mână una micuţă, galbenă, i-o arătă Nausicăi şi spuse:

         – Ştii unde îmi ţin eu soldaţeii de plumb?

         Nausicaa se uită drept în ochii lui şi spuse simplu:

         – Da, pe raftul de lângă oglindă.

         – Exact. Uite, te duci acasă şi dai soldaţii de plumb la o parte. În spatele lor sunt nişte maşinuţe. Le dai şi pe alea la o parte. Să ai te rog grijă că la una i s-au desprins două roţi, să nu se piardă. Aşaa… În spatele maşinuţelor sunt nişte cărţi. Printre ele este una mare neagră, pe care scrie Immanuel Kant.

          Nausicaa îl privea atent şi memora cu exactitate ceea ce spunea el.

            – E o carte groasă şi grea. O tragi de acolo de pe raft iar în spatele ei a sa găseşti o cutiuţă de fier. De fapt este de bronz, dar nu contează. O scoţi de acolo şi ai să vezi că are o încuietoare mică în care se potriveşte cheiţa asta. Înţelegi?

           Amândouă femeile îl priveau cu atenţia încordată la maximum. Don Stephano nu putu să nu observe că, transfiguată de curiozitate, Jinia părea şi ea o femeie frumoasă. Dădură din cap ca la o comandă. Apoi Don Stephano continuă:

           – Descui cutiuţa iar în ea ai să găseşti cincizeci de ludovici de aur. Iei de acolo patruzeci şi i-i dai lui maic-ta să plătească datoria. Pe urma închizi cutiuţa şi o pui la loc. Sau unde vrei tu. Şi să nu uiţi să pui soldaţii de plumb exact aşa cum au fost. Bine?

          Nausicaa dădu din cap în semn că a înţeles. Ochii Jiniei începură să lucească de parcă luase un drog. Se ridică de acolo de unde şedea pe margine, veni la el la capul patului şi, ridicându-l puţin de pe pernă, îl apucă în braţele ei vânjoase şi îl îmbrăţişă. Îi căută buzele şi i le sărută cu buzele ei mari şi cărnoase. Îl strânse la piept câteva secunde bune, gata să îl sufoce. Se lăsase peste el iar ţâţele ei mari se presau acum de pieptul lui, dezgolite de decolteul bluzei. Îi dădu drumul în cele din urmă şi se ridică. Nausicaa se uita la ei serioasă. Nu făcu nici un gest decât băgă la loc legătura de chei în poşetă şi trase fermoarul.

          – Şi, zi aşa, izbucni Jinia dintr-o dată, eliberată, tare de se auzi în tot salonul. Ha ha ha, credeai ca ţi-au tăiat aştia pula, î?

         Şi izbucni într-un râs atât de sănătos încât se îndoi pe spate.

         Tot salonul izbucni în râs. Chiar şi din interiorul cochiliei de ghips se auziră căteva râsete slabe. Lui Don Stephano i se făcu jenă. Într-adevăr, aşa crezuse. Nu fusese de fapt decât o sondă introdusă pentru a urina mai uşor.

- Mă, mamă! exclamă încet Nausicaa, ruşinată.

Apoi îşi luară rămas bun. El rămase în pat rezemat în şezut şi le privi depărtându-se spre uşă. De acolo din uşă, Jinia îi trimise bezele şi ieşi. Nausicaa rămase o fracţiune de secundă mai mult în cadrul uşii şi îl privi de acolo drept în ochi. Apoi ieşi şi dispăru pe holuri. În urma ei, ameţit şi strecurându-se cu dificultate prin propriul destin ca printr-un hăţiş care îl zgâria, Don Stephano se gândi la cele două roţi ale maşinuţei care se puteau desprinde cu uşurinţă dacă nu erau manipulate cu grijă. Totuşi, le-ar fi găsit uşor. Nu aveau unde să cadă în altă parte decât pe covor.